I
O frunză palidă alunecă șerpuit printre pietrele înălțate ca mici iceberguri din râu.

Cândva era un deget de copac
acum își caută loc de veci dar nu mai are nici o voință,
mai bine zis i se caută loc ...
ce a putut face prin voința ei a fost cândva când era parte din copac
acum... e prea târziu, a alunecat spre moarte și putrezire.

Nu va putrezi lângă trupul ei, marele copac de ginkgo,
nici nu e sortită să dea rod, nu are pântec precum semințele copacului,
a avut rolul ei, a contribuit la suferința și bucuria trupului
și-a dat aportul
dar tot ceea ce se naște și moare.

II
Nichita spunea frumos cândva într-o poezie a sa:
”Ca un faraon știam,
totul se naște, nimica nu moare”

Într-un fel are dreptate, dacă suntem credincioși așa este:
sufletul odată născut nu mai piere.. merge când într-un loc când în celălalt, numai două posibilitati are,
ori către câmpiile Elizee ori către infern în focul veșnic.

III
Are frunza un destin?
Are ea o alegere de făcut?

Nu, e doar o frunză, invariabil se lasă dusă de curent pe apa repede și rece...
de-am fi și noi doar frunze.. ar fi poate mai ușor...
dar nu suntem doar frunze, avem conștiintă de sine, ne uităm în oglindă și când ne privim nu vedem doar o frunză, ci vedem sentimente, trecut, dorinte de viitor, o ardere...
dacă am fi și noi un trup de frunze am avea două drumuri..unul în josul râului și celălalt, inexplicabil de orice logică umană, spre susul râului, contra curentului, spre origine, spre Sursă.

IV
Ce frumos va fi momentul pentru cei care vor fi aleși să urce în susul râului, spre Sursă.
Nu credeti?

E doar un gând.

27 iulie 2019, Albena, BG